20 ianuarie 2018. Despre cel mai mare marş al nostru. Şi despre #NextLevel

Nu-mi dau seama ce îi sperie pe unii jurnalişti mai tare: cuvintele sau adevărul din spatele cuvintelor – mai ales pe subiecte delicate. Când e vorba despre manifestaţii împotriva puterii politice, numărul protestatarilor este un astfel de subiect delicat. Este firesc ca organizatorii să dea un număr, Jandarmeria – alt număr, Puterea să aibă şi ea estimările ei. Iar jurnaliştii sunt prinşi la mijloc, fiind obligaţi de meserie să redea realitatea cât mai exact.

La protestul din 20 ianuarie 2018, pe la ora 19:40, Jandarmeria Română estima un număr de 15.000 de protestatari în Piaţa Universităţii, în vreme ce Digi24 dădea 50.000. În punctul maxim al protestului – undeva în jurul orei 20:20 – marşul a atins un număr de 60-70.000 de participanţi în Bucureşti (plus 20-25.000 în ţară), lucru cu care se pare că mai toată lumea a fost de acord până la urmă. Numai Dragnea Liviu zise aseară la TV că au fost doar vreo 25.000 la Bucureşti.

În toată această joacă cu cifrele, un lucru rămâne cert: în jurul orei 8 seara, un capăt al marşului era în Piaţa Constituţiei, iar celălalt – în Piaţa Universităţii (adică se întindea pe vreo 2,1 kilometri). Cum carosabilul (plin sâmbătă de manifestanţi dintr-un trotuar în celălalt) măsoară pe această bucată între 24 şi 29 metri (cf. Google maps) – adică o medie de 26,5 m –  rezultă o arie de circa 55.650 mp (luând în calcul lăţimea medie, de 26,5 m şi nepunând la socoteală trotuarele, care nici ele nu erau goale). Jurnaliştii de la BBC estimează în acest articol că pe un metru pătrat încap până la patru persoane – unde 2 persoane înseamnă „lejer” şi 4 echivalează cu înghesuiala de la un concert rock. Un calcul simplu ne arată, aşadar, că la ora 20:00 marşul din 20 ianuarie număra circa 111.300 persoane (calculând doar 2 persoane pe metru pătrat – însă fără îndoială media pe mp a fost ceva mai mare pe alocuri – şi neluând în calcul dinamica plecării unora şi alăturării altora). Dacă folosim metoda pe care am folosit-o în acest articol de anul trecut, calculele pentru marşul de sâmbătă vor arăta un număr maxim de vreo 105.000 persoane (iar media între minim şi maxim ar fi de 78.750 persoane). Una peste alta, putem spune că sâmbăta trecută au mărşăluit în Capitală cel puţin 80.000 de persoane şi că vârful a fost, probabil, undeva în jur de 100.000. Iar în ţară, cu totul, în jur de 130.000 (deci, cam 0,68% din populaţia ţării).

 

Dar dincolo de cifre, dincolo de calcule, mai mult sau mai puţin realiste, rămân imaginile: fotografiile, filmările arată că marşul din 20 ianuarie 2018 a fost cel mai mare din istoria noastră postdecembristă. Niciodată NU au mărşăluit atâţia oameni pe străzi: nici în decembrie 1989, când de pe platformele industriale se îndreptau spre centrele oraşelor coloane de muncitori, nici la manifestaţiile pentru salvarea Roşiei Montane,  nici la scandalul alegerilor din Diaspora din 2014, nici chiar după Colectiv sau anul trecut, când au avut loc marşuri similare împotriva celebrelor OUG-uri de modificare a codurilor penale şi de graţiere. Iar dacă scotocim bine prin istorie, aproape sigur vom descoperi că acest marş de protest le-a depăşit pe toate cele precedente, aşa cum mitingul de anul trecut, din 5 februarie, a fost, fără doar şi poate, cel mai mare miting din istoria României.

Şi totuşi, la urma urmei toate cifrele astea nici măcar nu contează. Pentru că, la urma urmei, chiar şi mână de oameni dacă ar fi protestat sâmbătă în Bucureşti şi tot  ar fi trebuit să conteze. Pentru că, la urma urmei, istoria nu este în genere făurită de „majorităţi” de milioane, ci de „minorităţi” de câteva mii, zeci de mii sau sute de mii de oameni. Pentru că, la urma urmei, la Alba Iulia, în 1918, „abia” s-au adunat vreo 100.000 de oameni (adică circa 0,64% din populaţie). Pentru că, la urma urmei, nu e nevoie să iasă tot poporul pentru a se înfăptui o revoluţie.

Şi pentru că, la urma urmei, revoluţia a început deja. A început acum un an, pe 18 ianuarie, cu protestele împotriva OUG-urilor pentru graţiere şi pentru modificarea codurilor penale, şi continuă de atunci, cu mitinguri şi marşuri de amploare mai mică sau mai mare, cu petiţii, cu flashmob-uri şi alte forme ingenioase de protest, cu scrisori deschise, cu ONG-uri sau grupuri informale reactivate sau nou-înfiinţate, care fac anchete, investighează, informează, demască, organizează mese rotunde, think-tank-uri, şi workshop-uri, crowdfunding–uri şi crowdsourcing-uri,  cu IT-işti care pun la cale platforme interactive de informare a cetăţenilor, cu jurişti care oferă asistenţă sau  consultaţii gratuite, cu oameni care pun mână de la mână să plătească amenzile primite de protestatari sau să le ofere altor protestatari pensiune în marşul lor spre capitală,  sau să tipărească afişe şi fluturaşi, sau să aducă ceai şi cafea la proteste, cu partide nou-înfiinţate în stradă, despre care poate vom auzi cât de curând, cu bloggeri şi jurnalişti independenţi, cu televiziuni online care se străduiesc să informeze complet şi corect, cu acţiuni în instanţă ale cetăţenilor împotriva abuzurilor, cu demascări pe reţelele sociale ale tuturor tarelor sistemului, cu implicarea din ce în ce mai profundă a unor partide de opoziţie în viaţa cetăţenilor, cu implicarea unor personalităţi culturale în viaţa civică; în fine, cu implicarea noastră şi cu ridicarea vocilor noastre, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai informate şi mai conştiente…

Da, toate acestea alcătuiesc noua noastră Revoluţie. Da, toate acestea înseamnă #nextlevel, care a început deja. Nu vom merge peste ei în parlament, nu ne vom coborî la nivelul lor, răspunzându-le provocărilor murdare. Vom fi cu ochii pe ei şi le vom taxa orice devieri şi abuzuri, fiecare după puteri. Vom protesta. Ne vom informa. Ne vom mobiliza. Vom continua să ne facem auziţi, pe toate căile şi în toate modurile. Şi, dacă vrem cu adevărat să ducem la capăt acest #nextlevel, ne vom organiza, ne vom uni şi consolida într-o forţă politică viabilă, care să conteze la următoarele alegeri.  De asta le este frică cel mai mult. De pierderea puterii. Aşadar, le vom lua puterea. Avem mai mult de doi ani la dispoziţie. Să nu-i irosim!

Together we stand, divided we fall!

(Text preluat de pe blogul Ţărănista)